(Fragment din povestirea Coșul cu ouă, din volumul Roșii roșii, de Gabriel Niculescu)

«Era din Porto Alegre, cel care mă buzunărise. În Hard Rock Café, la Barcelona, pe Ramblas. Stăteam la bar ca sardelele, abia găsisem un loc. Așa credeam eu! De fapt, cred că fusesem ademenit în acel loc deja amenajat în acest scop. Vorbind cu el un meci întreg, nu mi-a trecut nici o secundă prin cap faptul că ar fi șuț. Părea destul de cult, știa de Pele, de Buenos Aires, de Brasilia, chiar și de Garcia Marquez. Nu m-a trezit nici faptul că a plecat cu câteva minute înainte de final. Jucau cu Liverpool, cei de la Barcelona, de aceea barul era plin, și tot restaurantul. N-am înțeles niciodată turismul ăsta, You will never walk alone, să mergi după echipa ta chiar fără să ai bilet la meci, numai ca să bei o bere în orașul unde joacă ea. Mai mult de jumătate, în bar, erau englezi. Fiind și aglomerație, cu atât mai mult, o dată în plus, mi-am împărțit banii și actele prin toate buzunarele, de regulă cele inaccesibile, oarecum lipite de corp, păstrând în buzunarul de la geacă, de fapt în ambele, din hârtii mici, ceva până-n cincizeci de euro pentru cele 2-3 beri din timpul meciului. Nu mai aveam nimic, din banii de bere, atunci când am vrut să plătesc și când am înțeles de ce chelnerița, barmanița mai exact, se tot uita la mine în timpul meciului.

Mai dificil a fost la ceva timp după aceea, la Paris. Făcusem un revelion chiar pe Champs-Élysées și ar fi trebuit să știu, însă nu mi-am dat seama. Jucaseră două echipe arăbești în ziua aceea, un meci decisiv pentru ceva și, în scurt timp, ca la revelion, Champs-Élysées-ul, și Parisul tot, în centru, se umpluse de maghrebieni. Stăteam în bar, chiar lângă Arcul de Triumf, în locul meu de suflet, Publicis Cafe, și recapitulam, cu un Bordeaux, ziua încărcată pe care o avusesem. Afară hărmălaia creștea, lucrurile ajunseseră să derapeze atât de mult încât maghrebienii tineri jefuiau, cu zâmbetul pe buze, tot ce prindeau. Au luat inclusiv camera, complexă, a unui cameraman de la TF1 în timp ce transmitea în direct. Garsonul, chelnerul, maghrebian și el, până atunci foarte amabil, mă saluta la fiecare revenire în bar și în Paris, mergeam de fiecare dată acolo, devenise un pic distant. Stăteam aproape peste stradă, de fapt diametral opus, în piața Arcului, și trebuia inevitabil să trec printre ei. Am fost nevoit să stau mai mult decât de obicei, însă la un moment dat m-am ridicat, aceeași regulă, banii și actele în buzunarele de la pantaloni, aparatul de fotografiat, aveam unul performant, de gât și închis sub pardesiu și telefonul în buzunar, ținut în mână. Cum am ieșit, din mijloc, e un refugiu, sau o stație de tramvai, un arab-căpetenie, l-am și văzut, în mulțime, fix în ochii lui, a și făcut cuiva un semn. Aparent, ei serbau victoria. Când am ajuns pe trotuarul celălalt, erau, păreau, și oameni serioși, veniți arăbește cu toată familia, soții, mătuși, să vadă, să se bucure, trei puști la 19-20 de ani, au venit, bucurându-se, jubilând, spre mine, Hei, Sir, hei, Sir, unul îmbrățișându-mă, mi-au pus un fel de piedică, eu mi-am scos mâna din buzunar absolut involuntar, iar altul, parcă a știut, exact de acolo mi-a luat telefonul, și-apoi s-au depărtat. Iar domnii serioși, arabii cu stare, la Paris, n-au schițat niciun gest, unul spunându-mi, când i-am reproșat, că pe lumea asta sunt oameni și oameni. În câteva secunde. […]»

Fragment din nuvela „Suspendat între două lumi”:

« […] Dar, cum este adevărat că omul este o fiinţă imprevizibilă, a extremelor, care nu se opreşte (aproape) niciodată în loc, odată ce am pornit pe acest nou drum, am mers până aproape de capătul său, descoperind viziuni incredibile, halucinante, şi aceasta fără a recurge la niciun drog.
Am uitat de lume şi de tot ceea ce reprezintă, căci nu de această lume aveam nevoie.
Închid ochii, apoi îi redeschid…
Mă aflu într-un cimitir uitat, în care lespezile de mormânt par vrăjite, vântul suflă cu putere, iar decorul seamănă cu cel din ecranizarea legendei din Sleepy Hollow: nori negri, crengi ce ameninţă să te devoreze, ceruri crăpate în două.
La intrare, o fată îmbrăcată goth cântă la o vioară, acoperind cu acordurile sale stranii, de dincolo de timp, împrejurimile. Cântecul său se înalţă majestuos peste cimitir, un corb îşi ia zborul către Acelaşi Infinit.
Zăresc pe chipul ei alb, palid, o dâră de sânge care i se prelinge pe obraz şi mă întreb dacă e vie sau aparţine altei lumi… Cu inima bătându-mi cu putere, o recunosc: e cea care seamănă cu Liv, cea de pe plaja însorită! Dar acum a ales un alt cadru, al tăcerii şi al morţii, pentru a-şi face apariţia…
Apoi fulgi mari de zăpadă încep să cadă peste crucile din piatră, ce par îngheţate într-o dioramă otrăvită. Pietrele de mormânt se mişcă, lăsând să se întrevadă oasele îngropate de decenii ale unor schelete crezute uitate.
Deasupra monumentelor funerare încep să danseze bizar, ritualic, siluetele imateriale ale fantomelor celor ce nu-şi găsiseră odihna în locul de veci.
Fata cântă în continuare la vioară, printre fulgii de nea ce ştiam acum că nu sunt ai acestei lumi, ci aparţin uneia ce nu o mai întâlnisem până atunci – cu litere negre se văd, în văzduh, cuvintele Eternal Winter – sau Iarna Eternă.
Mă contopesc cu această lume, tind să fac parte pentru vecie din ea. Fulgii cad sacadat, apăsat, implacabil.
O lume în care cei decedaţi revin la viaţă, în care surâsurile sunt îngheţate în Moarte, în care roşul şi negrul sunt principalele culori. O lume în care otrava pluteşte în aer, în care magia este omniprezentă, în care viorile ne conduc către Infern.
Cu greu m-am despărţit de ea, şi am închiriat o cameră la un hotel. Voiam să fiu singur acolo, să nu mă găsească nimeni. Aveam în bagaj doar câteva albume Autumn Tears şi nişte cărţi luate în grabă din bibliotecă. […]»

(Fragment din nuvela Infinitatea unui vis, de Mihai Gîndu):

«[…]Iuda măcar a făcut-o pentru treizeci de arginţi. Stupid, barbar, fără noimă, dar şi-a plătit preţul. Eu nu-l voi plăti niciodată, pentru că în acest straniu labirint nu există nicio ieşire, iar după ce voi săruta pielea ta albă nu voi mai dori niciodată să mă sinucid… Loretta, de ce eşti atât de ireală, de ce eşti singurul înger care a sedus vreodată un muritor care adoră costumele impecabile, privirile letale, lenjeria albă? Cum ai putut să mă blestemi să te adulez chiar în felul acesta, de ce mi-e teamă că într-o bună zi te voi sparge, ca pe un porţelan ce a uitat să sărute infinitul…
Nu merit uitarea, împietrirea.
Sunt marele nebun care te aşteaptă dinainte de a te naşte…
Loretta, jură că după clipa noastră nu va mai urma nimic… Nimic… Neant, pulverizare în absolut… Cântări îngereşti… Îţi cer prea mult?
Ştii că nu voi mai dori nici să scriu, nici să înfrunt cutremurul, nici propriile viziuni, nimic… Lumea asta e prea mică, prea definită, prea barbară pentru povestea noastră. O poveste scrisă în alb de la început până la sfârşit. Dar nu eu am ales să fiu om, nu eu mi-am croit costumele…
Vreau să te suprapun îngerului din vis, da, acum ai aflat, pentru asta risc să-mi trădez Dumnezeul… Sunt un jucător de elită, tu nu trebuie decât să-ţi păstrezi ingenuitatea, parfumul şi eşarfele albe.
Apoi ne vom întâlni pe unicul lac. Dacă nu va veni sentinţa prea devreme, într-un timp mult prea comprimat.
Loretta, tu ştii că visurile ating infinitul, eşti singura care o ştii…
Tic-tac-ul ceasului. Numărătoarea inversă a omenirii. O noapte înecată în zori de zi. Pariul unui scriitor ucis de propriile fantasme. Poate nu vei şti niciodată adevăratul preţ… Te rog, păstrează clipa, doar atât. Fii la fel de naturală ca de obicei, angelică-demonică, în eşarfa ta albă… Dar nu, demonul era cumva în mine? Nu mai înţeleg nimic.
Te voi iubi între pahare de cristal, într-o încăpere elegantă, într-un decor ireal, într-un loc atemporal… Nu-mi poţi lua visul acesta, e tot ce mi-a mai rămas… E briza mea, flacăra mea, Dumnezeul meu…
L-am înfruntat pe diavol cu o singură cruce, ca Sfântul Anton. Nu-mi era frică, jur că nu mă temeam de nimeni şi de nimic. Eram tare ca o stâncă.
Atunci m-am trezit în aceeaşi încăpere, îmbrăcat în acelaşi costum Alain Delon. Crucea o mai aveam încă în mână.
M-ai privit fascinată, ca de obicei, aşteptându-mi atingerea, întinsă pe fatidica sofa.[…]»

(fragment din povestirea Fâșoaica din volumul cu același nume, de Florentin Gabriel Niculescu)

«Ar fi băut ceva să moară lumea! Ieşeau din tură şi se aşteptau unul pe altul în cabina portarului; era mai cald acolo şi, pe lângă asta, mai schimbau cu el o vorbă, două. Se nimerise să fie unul de pe la Hălciu. Ăsta le mai aducea din când în când câte o sticlă, două, de pălincă însă trebuia să vorbească cu el din timp, altfel nici vorbă, decretul 400 funcţiona irezistibil.
– Gata, Pepenică, mergem?
– Eu am şi plecat deja.
Pepenică se trezise cam târziu de dimineaţă, la Moeciu. Uitase să pună ceasul să sune şi-a sărit din somn la ora cinci şi cinci. La şase fără un sfert pleca rata de la primărie, abia avusese timp să dea cu apă pe ochi, să se îmbrace şi să fugă; de mâncat nici nu mai putea fi vorba.
– Bă, nici o bucată de brânză n-avui timp să pun în gură, îi spunea Pepenică pe la unşpe în cantină lui Petrică.
Luaseră câte o ciorbiţă şi o tocăniţă şi mâncau din castroane de inox, cam soioase, da’ asta era situaţia.
– Sănătate să fie că de rest spargi o ceapă, c-o buca’ de pâine şi nu mai mori!
Se apropiau sărbătorile, pe la zece îşi luaseră leafa, primiseră şi orele suplimentare iar Pepenică luase şi banii pe concediu; dacă-i scuturai bine pe amândoi adunai vreo şapte-opt mii de lei. Lucrau de douăzecișicinci de ani în fabrică, lăcătuşi mecanici amândoi, la Râşnov. Pepenică era de loc din Moeciu, „de unde eşti mă de pământ?”, îl întreba şeful de la Personal, iar Petrică era moldovean de la Vaslui, aciuiat în zonă cu tot neamul prin anii șaizeci. Mâncau meseria pe pâine, îşi făceau norma cu ochii închişi, aşa că, deşi ieri muncise toată dupăamiaza la Moeciu, acum se simţea bine, era în formă.
Plecase pe la patrujumătate, tot cu rata, ajunsese acasă „la Muma” pe la șase fără un sfert. Avea de curăţat coşul de la soba care încălzea odăile unde primeau turişti. Se cam înfundase şi nu mai trăgea cum trebuie. Ca în fiecare an, de Crăciun aveau doi doctori de la Bucureşti, veneau cu nevestele, copii n-avea niciunul şi stăteau până pe doi ianuarie de fiecare dată.
– Beau ţuică fiartă, le face Muma trandafiri,  jumări, sarmale, cozonaci, se duc pe la biserică, primesc colindători, se dau cu sania, se simt bine, îi spunea Pepenică lui Petrică.
– De plătit, plătesc bine?
– Cât le cerem atâta dau, plus o pungă de cafea, ba un cartuş de Kent, ori câte o sticlă de coniac.[…]»