Fragmentul de seară: «Suspendat între două lumi», de Mihai Gîndu

Fragment din nuvela „Suspendat între două lumi”:

« […] Dar, cum este adevărat că omul este o fiinţă imprevizibilă, a extremelor, care nu se opreşte (aproape) niciodată în loc, odată ce am pornit pe acest nou drum, am mers până aproape de capătul său, descoperind viziuni incredibile, halucinante, şi aceasta fără a recurge la niciun drog.
Am uitat de lume şi de tot ceea ce reprezintă, căci nu de această lume aveam nevoie.
Închid ochii, apoi îi redeschid…
Mă aflu într-un cimitir uitat, în care lespezile de mormânt par vrăjite, vântul suflă cu putere, iar decorul seamănă cu cel din ecranizarea legendei din Sleepy Hollow: nori negri, crengi ce ameninţă să te devoreze, ceruri crăpate în două.
La intrare, o fată îmbrăcată goth cântă la o vioară, acoperind cu acordurile sale stranii, de dincolo de timp, împrejurimile. Cântecul său se înalţă majestuos peste cimitir, un corb îşi ia zborul către Acelaşi Infinit.
Zăresc pe chipul ei alb, palid, o dâră de sânge care i se prelinge pe obraz şi mă întreb dacă e vie sau aparţine altei lumi… Cu inima bătându-mi cu putere, o recunosc: e cea care seamănă cu Liv, cea de pe plaja însorită! Dar acum a ales un alt cadru, al tăcerii şi al morţii, pentru a-şi face apariţia…
Apoi fulgi mari de zăpadă încep să cadă peste crucile din piatră, ce par îngheţate într-o dioramă otrăvită. Pietrele de mormânt se mişcă, lăsând să se întrevadă oasele îngropate de decenii ale unor schelete crezute uitate.
Deasupra monumentelor funerare încep să danseze bizar, ritualic, siluetele imateriale ale fantomelor celor ce nu-şi găsiseră odihna în locul de veci.
Fata cântă în continuare la vioară, printre fulgii de nea ce ştiam acum că nu sunt ai acestei lumi, ci aparţin uneia ce nu o mai întâlnisem până atunci – cu litere negre se văd, în văzduh, cuvintele Eternal Winter – sau Iarna Eternă.
Mă contopesc cu această lume, tind să fac parte pentru vecie din ea. Fulgii cad sacadat, apăsat, implacabil.
O lume în care cei decedaţi revin la viaţă, în care surâsurile sunt îngheţate în Moarte, în care roşul şi negrul sunt principalele culori. O lume în care otrava pluteşte în aer, în care magia este omniprezentă, în care viorile ne conduc către Infern.
Cu greu m-am despărţit de ea, şi am închiriat o cameră la un hotel. Voiam să fiu singur acolo, să nu mă găsească nimeni. Aveam în bagaj doar câteva albume Autumn Tears şi nişte cărţi luate în grabă din bibliotecă. […]»

Leave a Comment