Lectura de seară: „Coșul cu ouă” de Gabriel Niculescu

coperta_rosii_v5(Fragment din povestirea Coșul cu ouă, din volumul Roșii roșii, de Gabriel Niculescu)

«Era din Porto Alegre, cel care mă buzunărise. În Hard Rock Café, la Barcelona, pe Ramblas. Stăteam la bar ca sardelele, abia găsisem un loc. Așa credeam eu! De fapt, cred că fusesem ademenit în acel loc deja amenajat în acest scop. Vorbind cu el un meci întreg, nu mi-a trecut nici o secundă prin cap faptul că ar fi șuț. Părea destul de cult, știa de Pele, de Buenos Aires, de Brasilia, chiar și de Garcia Marquez. Nu m-a trezit nici faptul că a plecat cu câteva minute înainte de final. Jucau cu Liverpool, cei de la Barcelona, de aceea barul era plin, și tot restaurantul. N-am înțeles niciodată turismul ăsta, You will never walk alone, să mergi după echipa ta chiar fără să ai bilet la meci, numai ca să bei o bere în orașul unde joacă ea. Mai mult de jumătate, în bar, erau englezi. Fiind și aglomerație, cu atât mai mult, o dată în plus, mi-am împărțit banii și actele prin toate buzunarele, de regulă cele inaccesibile, oarecum lipite de corp, păstrând în buzunarul de la geacă, de fapt în ambele, din hârtii mici, ceva până-n cincizeci de euro pentru cele 2-3 beri din timpul meciului. Nu mai aveam nimic, din banii de bere, atunci când am vrut să plătesc și când am înțeles de ce chelnerița, barmanița mai exact, se tot uita la mine în timpul meciului.

Mai dificil a fost la ceva timp după aceea, la Paris. Făcusem un revelion chiar pe Champs-Élysées și ar fi trebuit să știu, însă nu mi-am dat seama. Jucaseră două echipe arăbești în ziua aceea, un meci decisiv pentru ceva și, în scurt timp, ca la revelion, Champs-Élysées-ul, și Parisul tot, în centru, se umpluse de maghrebieni. Stăteam în bar, chiar lângă Arcul de Triumf, în locul meu de suflet, Publicis Cafe, și recapitulam, cu un Bordeaux, ziua încărcată pe care o avusesem. Afară hărmălaia creștea, lucrurile ajunseseră să derapeze atât de mult încât maghrebienii tineri jefuiau, cu zâmbetul pe buze, tot ce prindeau. Au luat inclusiv camera, complexă, a unui cameraman de la TF1 în timp ce transmitea în direct. Garsonul, chelnerul, maghrebian și el, până atunci foarte amabil, mă saluta la fiecare revenire în bar și în Paris, mergeam de fiecare dată acolo, devenise un pic distant. Stăteam aproape peste stradă, de fapt diametral opus, în piața Arcului, și trebuia inevitabil să trec printre ei. Am fost nevoit să stau mai mult decât de obicei, însă la un moment dat m-am ridicat, aceeași regulă, banii și actele în buzunarele de la pantaloni, aparatul de fotografiat, aveam unul performant, de gât și închis sub pardesiu și telefonul în buzunar, ținut în mână. Cum am ieșit, din mijloc, e un refugiu, sau o stație de tramvai, un arab-căpetenie, l-am și văzut, în mulțime, fix în ochii lui, a și făcut cuiva un semn. Aparent, ei serbau victoria. Când am ajuns pe trotuarul celălalt, erau, păreau, și oameni serioși, veniți arăbește cu toată familia, soții, mătuși, să vadă, să se bucure, trei puști la 19-20 de ani, au venit, bucurându-se, jubilând, spre mine, Hei, Sir, hei, Sir, unul îmbrățișându-mă, mi-au pus un fel de piedică, eu mi-am scos mâna din buzunar absolut involuntar, iar altul, parcă a știut, exact de acolo mi-a luat telefonul, și-apoi s-au depărtat. Iar domnii serioși, arabii cu stare, la Paris, n-au schițat niciun gest, unul spunându-mi, când i-am reproșat, că pe lumea asta sunt oameni și oameni. În câteva secunde. […]»

Leave a Comment