Un fragment pe seară: Infinitatea unui vis

(Fragment din nuvela Infinitatea unui vis, de Mihai Gîndu):

«[…]Iuda măcar a făcut-o pentru treizeci de arginţi. Stupid, barbar, fără noimă, dar şi-a plătit preţul. Eu nu-l voi plăti niciodată, pentru că în acest straniu labirint nu există nicio ieşire, iar după ce voi săruta pielea ta albă nu voi mai dori niciodată să mă sinucid… Loretta, de ce eşti atât de ireală, de ce eşti singurul înger care a sedus vreodată un muritor care adoră costumele impecabile, privirile letale, lenjeria albă? Cum ai putut să mă blestemi să te adulez chiar în felul acesta, de ce mi-e teamă că într-o bună zi te voi sparge, ca pe un porţelan ce a uitat să sărute infinitul…
Nu merit uitarea, împietrirea.
Sunt marele nebun care te aşteaptă dinainte de a te naşte…
Loretta, jură că după clipa noastră nu va mai urma nimic… Nimic… Neant, pulverizare în absolut… Cântări îngereşti… Îţi cer prea mult?
Ştii că nu voi mai dori nici să scriu, nici să înfrunt cutremurul, nici propriile viziuni, nimic… Lumea asta e prea mică, prea definită, prea barbară pentru povestea noastră. O poveste scrisă în alb de la început până la sfârşit. Dar nu eu am ales să fiu om, nu eu mi-am croit costumele…
Vreau să te suprapun îngerului din vis, da, acum ai aflat, pentru asta risc să-mi trădez Dumnezeul… Sunt un jucător de elită, tu nu trebuie decât să-ţi păstrezi ingenuitatea, parfumul şi eşarfele albe.
Apoi ne vom întâlni pe unicul lac. Dacă nu va veni sentinţa prea devreme, într-un timp mult prea comprimat.
Loretta, tu ştii că visurile ating infinitul, eşti singura care o ştii…
Tic-tac-ul ceasului. Numărătoarea inversă a omenirii. O noapte înecată în zori de zi. Pariul unui scriitor ucis de propriile fantasme. Poate nu vei şti niciodată adevăratul preţ… Te rog, păstrează clipa, doar atât. Fii la fel de naturală ca de obicei, angelică-demonică, în eşarfa ta albă… Dar nu, demonul era cumva în mine? Nu mai înţeleg nimic.
Te voi iubi între pahare de cristal, într-o încăpere elegantă, într-un decor ireal, într-un loc atemporal… Nu-mi poţi lua visul acesta, e tot ce mi-a mai rămas… E briza mea, flacăra mea, Dumnezeul meu…
L-am înfruntat pe diavol cu o singură cruce, ca Sfântul Anton. Nu-mi era frică, jur că nu mă temeam de nimeni şi de nimic. Eram tare ca o stâncă.
Atunci m-am trezit în aceeaşi încăpere, îmbrăcat în acelaşi costum Alain Delon. Crucea o mai aveam încă în mână.
M-ai privit fascinată, ca de obicei, aşteptându-mi atingerea, întinsă pe fatidica sofa.[…]»

Leave a Comment